Legenda unei frunze si a stropilor ei de lumina...

Una dintre mii şi mii. Acestei frunze i se sortise un destin special. Habar n-a avut. Viaţa ei? Perfect previzibilă: naştere la termen, primăvăratică; copilărie jucăuşă; orientare firească, spre soare; crenguţa-mamă, binişor poziţionată - nici prea sus, nici prea jos; vedere excepţională: măceşul acela superb (pe care l-a văzut născandu-şi florile); prietene, cu duiumul... Ce mai, o frunză la locul ei, cu ganduri vegetale, simple şi cuminţi.

Era cumva deosebită de celelalte, pentru că ştia să danseze bine de tot. „Vibrez atat de elegant!...”, a observat odată. Şi nu a contrazis-o nimeni, nici măcar sora ei geamănă. Poate nu şi-ar fi împlinit destinul dacă n-ar fi început să urmărească, de-acolo, de sus, cum îi creşte umbra. Nu s-a îngrijorat deloc, deşi se vedea înverzindu-se din ce în ce mai tare. A devenit neliniştită doar cand bătranele i-au spus de copac. Că el hrăneşte toate crenguţele..., că frunzele nu-s decat coroana lui..., că mai sunt şi alţi copaci!

„Cate taine...”, a fost auzită rostind. Şi ăsta e ultimul lucru pe care l-a spus. A început apoi să danseze în tăcere deplină, mulţumind aerului, mişcandu-se alături de surorile ei într-un dans mai graţios ca niciodată. Se spune că dansul ei continua şi cand nu bătea vantul...

Dansand, a început să viseze că zboară. Liberă, desprinsă de crenguţa ei, zbura. Ştia acum că şi zborul le este dat frunzelor, că e firesc să zboare, că zborul nu doare...

Iar cand timpul a dat verii semnalul de plecare, a fost prima care s-a avantat curajoasă, purtată de vant, lăsandu-se îmbrăţişată de aerul încă destul de cald. Pentru că, în timpul dansurilor ei tăcute, aflase secretul zborului ultim, înălţător prin cădere...

Zbura spre pămant, fericită pe de-a-ntregul. Căci se grăbea să hrănească copacul, care-i şoptise despre noi primăveri.

Va invit la o ceasca de ceai cu arome de menta, tei si busuioc, spre revigorare si linistirea gandurilor!